Fără titlu 1.png

APICORDANA 2013

PENTRU APICULTORI ȘI DE LA APICULTORI

Povești și poezii apicole

Povestea albinei
 
     Când Dumnezeu a creat Pământul, El vroia ca Pământul sa fie cât mai frumos, așa că a creat flori frumos mirositoare și de o frumusețe nemaivăzută, dar se ofileau și folos nu prea aduceau.
     Nu știa Dumnezeu ce să facă astfel chemă la El doi îngeri și îi întrebă:
     - Ce sa fac? Florile sunt foarte frumoase, miros frumos dar se ofilesc repede și nu au nici un folos!
     Un înger a spus:
     - De ce nu le faci să dispară așa cum le-ai facut să apară?
     Cel de-al doilea înger a spus:
     -De ce nu creezi niște viețuitoare care să culeagă nectarul dulce și polenul din flori și astfel nu se vor ofili în zadar?
     Dumnezeu l-a ascultat pe cel de-al doilea înger și a creat o vietate care strângea nectarul și polenul din flori și făcea miere dulce și bună de mâncat.
     Dumnezeu a îndrăgit această vietate mică și harnică și ia dat numele de ALBINĂ.
     De atunci albina a devenit cea mai folositoare insectă dar și cea mai îndrăgită.


Legenda albinei
 
     Atunci când Dumnezeu a făcut lumea, a dat fiecarei viețuitoare câte o armă de apărare. Unora le-a dat dinți puternici, altora le-a dat gheare ascuțite, albinei i-a dat un ac micuț și ascuțit și i-a zis:
     - Cu acest ac vei birui toți dușmanii tăi Când îi vei înțepa, carnea se va umfla în jurul înțepăturii și îi va ustura.
     Albina însă nu se mulțumii cu ce ia dat Dumnezeu și a zis:
     - Doamne, arma pe care mi-ai dat-o este așa de mică, dă-mi și puterea sa-l omor pe cel pe care îl voi ințepa!
     Văzând răutatea albinei, Dumnezeu s-a supărat și i-a spus:
     - Mierea ta să fie dulce și să-i bucure pe oameni, din ceara pe care o produci să se facă lumânări care să lumineze biserica la sfânta slujbă, iar când vei înțepa pe cineva, să mori tu, nu cel înțepat!

 
Povestea stupului de albine
 
     Într-un stup trăia o regină foarte preocupată de calitatea mierii produsă de supusele sale. Multă vreme mierea a fost de calitate superioară, dar de la un timp lucrurile au început să se schimbe: albinele au devenit mai superficiale, leneveau la umbra unei frunze sau se hârjoneau între ele.
     Situația a început să se agraveze de la o zi la alta, cu toate observațiile reginei. Într-o zi, când toate albinele se odihneau, s-a produs un eveniment inexplicabil: stupul s-a răsturnat și toate albinele au fost aruncate afară. Din fericire, atat albinele cât și regina, au scăpat nevătămate. Speriate, albinele s-au grupat în jurul reginei lor.
     În ajutorul albinelor a venit și regele bondarilor. Acesta a început să analizeze situația pentru a vedea care a fost cauza catastrofei. La sfârșit concluzia a fost urmatoarea: nenorocirea s-a produs chiar din vina albinelor, deoarece acestea au muncit fără să fie atente, astfel încât au depozitat toată mierea într-o singură parte a stupului și l-au dezechilibrat.
     Marele bondar a chemat toate albinele și le-a explicat cum au reușit să dezechilibreze stupul. Albinele și-au înțeles greșeala.
     Din acel moment regina a devenit mai hotărâtă și toate deciziile ei au fost respectate întocmai. Foarte repede albinele au refăcut stupul, iar la festivalul mierii au câștigat marele premiu.

 
Noi, albinele
 
     Trântorul a plecat să se plimbe prin grădină şi s-a întors seara târziu. Nu era obosit când a intrat în stup. De ce să fie? De somn? A dormit pe o floare de nalbă, a visat ceva, tolănit pe un trandafir roşu, s-a certat cu un fluture, a vorbit ceva cu o viespe și ziua a trecut. ”Atâta pagubă! Mâine o să fie altă zi”, gândi trântorul şi se-ndreptă repede spre sala de mese a stupului. Nu găsi pe nimeni acolo şi nu-şi văzu nici ceaşca pe nicăieri. Supărat, începu să strige:
     - Ei, dar unde-i ceşcuţa mea? Unde-i cornuleţul meu? Nemaipomenit!
     O albină mai în vârstă, cu o mătură sub aripă, se apropie de el şi-i spune:
     - Nu te enerva. Mănânci ce ai adus.
     - Nu înţeleg ce vrei să spui.
     - Nu ţi se mai dă mâncare de azi înainte, îi spuse bătrâna albină.
     - Dar mor de foame! Nu se poate. Am tot dreptul la porţia mea.
     - Poftim mătura, fă curăţenie pe sub cei doi faguri.
     - Eu? Eu cu mătura? Dar n-am muncit niciodată.
     - Ei, vezi? Asta-i pricina. Noi muncim şi noi mâncăm. Mierea nu pică din cer. Nu te trimite nimeni să alergi prin flori, dar de curăţat, de reparat, de aerisit, de adus apa la pui, de luptat cu duşmanii noştri din afară, mă rog, se gaseste de lucru.
     - Şi cine a hotărât toate astea?
     - Noi, albinele.
     - Am să mă plâng împotriva voastră.
     - N-ai decât.
     - Am să mă plâng stăpânului prisăcii. O să vedeţi voi. O să vă pară rău!
     Şi trântorul, supărat, ieşi pe urdiniş. Pe unde o fi umblat, n-a putut să afle nimeni. Dacă-l intâlniţi cumva, explicaţi-i voi cum stau lucrurile cu cei care nu vor să muncească.

 
Povestea unei albine
 
     Supărată că nimeni nu înțelege importanța unui stup nou, albinuța Belly și-a luat inima în dinți și a convocat consiliul albinelor. S-a făcut mare tam-tam pe tema stupilor noi, dar nimeni nu credea că se va trezi cineva să discute în fața unui consiliu despre așa ceva.
     Stupii noi însemnau pentru Belly cea mai bună investiție posibilă. Tocmai de aceea, ea a încercat să prezinte în fața consiliului albinelor cât mai multe argumente pro.
     - De ce vă aflați aici? A întrebat matca Yellow care făcea parte din consiliul albinelor.
     - Ei bine, eu m-am gândit că avem nevoie de o schimbare. Trebuie să facem ceva în privința acestor stupi din lemn vechi.
     - Păi care ar fi problema cu stupii noștri actuali? a întrebat Yellow.
     - Stupii vechi au început să crape. Pe timp de iarnă frigul pătrunde cu ușurință, iar pe timp de vară aproape că ne sufocăm. Unde mai pui că ieri am avut o discuție cu stupii, și au spus că se simt slăbiți de puteri și că au și ei nevoie de o pauză.
     Auzind acestea, matca Yellow i-a propus șefului de consiliu, domnul Needle, să vorbească cu copacii cei noi să-i aprovizioneze cu stupi de calitate.
     Domnul Needle era un trântor foarte harnic. S-a născut într-o familie nobilă, mama lui fiind o matcă foarte cunoscută printre albine. Tot timpul i-a părut rău că se numește trântor și era foarte supărat că nu reușește să-i facă mai harnici pe amicii din breasla lui.
     Cum auzi acestea, domnul Needle s-a gândit că poate e momentul pentru o schimbare în bine. A felicitat-o pe Belly pentru curajul de care a dat dovadă de a se prezenta în fața consilului și a dat fuga în pădure să vorbească cu copacii tineri.
     După câteva scurte negocieri copacii s-au transformat în stupi noi și frumoși și s-au pus pe treabă.
     Albinele au fost nevoite să își mute locuințele și în încercarea zadarnică de a se organiza, ele nu au reușit decât să provoace haos. Mulți copii au rămas orfani și multe războaie au avut loc între albine, deoarece s-au mutat haotic și nimeni nu a mai știut unde îi este casa.
     Stupii din lemn vechi zăceau într-un colț întinși la soare. Erau supărați și nu înțelegeau ce se întâmplă. După o scurtă anchetă au descoperit că albina Belly a mințit, stupii vechi nevăietându-se niciodată că nu ar mai putea continua. Albina Belly aspira la o viață luxoasă și s-a gândit că dacă va minți consiliul va putea locui într-o casă nou-nouță. Însă, nici una din aceste decizii nu au dus la nimic bun. S-a pierdut de familie și a ajuns să locuiască singură în cel mai mare stup.

 
Albinele şi trântorii   -după Lev Tolstoi
 
     De cum a venit vara, trântorii s-au luat la ceartă cu albinele. Mierea şi mâncatul ei erau motivele. Astfel, albinele au chemat o viespe să le fie judecător. Viespea le-a spus:
     - Nu pot hotarî nimic din capul locului, fiindcă nu ştiu cine a făcut mierea. Împărţiţi-vă în cei doi stupi rămaşi neocupaţi, unul pentru albine, iar celălalt pentru trântori. Peste o săptămână voi veni şi voi vedea care din voi a făcut miere mai multă şi mai bună!
     Trântorii au răspuns:
     - Nu ne învoim. Trebuie să ne faci judecata pe loc!
     Viespea a răspuns:
     - Chiar acum pot s-o fac! Voi, trântorilor, nu vreţi tărgul acesta pentru că habar n-aveţi să faceţi miere, ci ştiti doar să furaţi şi să mâncaţi din munca altora. Goniţi-i albinelor!
     Şi albinele le-au venit de hac trântorilor.

 
Legenda albinei
 
     Era odată o femeie şi avea doi copii: un băiat şi o fată. Copiii au plecat amândoi în lume, să-şi caute de lucru, pentru că mama lor n-avea putere să-i ţie. Băiatul a intrat învăţăcel la un ţesător de pânză, iar fata căra pietre pentru zidarii care făceau case.
     După câtăva vreme, mama lor s-a îmbolnăvit de moarte şi a rugat pe un om din satul său să ducă veste copiilor. Omul, după mult umblet prin lume, a găsit pe băiat şi pe fată. Băiatul era tocmai la războiul de ţesut și când i-a spus omul de ce a venit, băiatul răspunse:
     -Eu ce să-i fac? Las să moară, că e bătrână şi i-a sosit ceasul. Eu nu pot să plec, că am prea mult de lucru.
     Şi a rămas băiatul tot la război şi a ţesut mai departe şi n-a plecat. Pe fată a găsit-o omul suind schelele cu pietre în poala hainei. Şi când i-a spus omul de ce a venit, fata a lăsat pietrele jos şi a început să plângă. A plecat într-un suflet spre casă. Mumă-sa, când a văzut-o s-a ridicat din pat şi de multă bucurie i s-a limpezit sufletul; dar s-a făcut neagră de supărare când i-a spus că băiatul n-a vrut să vie. A luat capul fetei între mâini şi a sărutat-o pe frunte zicându-i:
     -Măcar că el a uitat de mine tocmai în ceasul morţii mele, eu vă iubesc deopotrivă pe amândoi. Îl iubesc şi îl iert. Şi dacă a făcut cu asta vreun păcat, să-1 judece Dumnezeu, că e drept şi puternic, şi judecata lui e fără greşeală.
     Aşa a zis biata mamă, apoi şi-a lăsat capul pe căpătâi şi a închis ochii şi-a murit. În clipa aceea, fata s-a făcut Albină, iar băiatul Păianjen.
     De atunci Păianjenul trăieşte singur, veşnic singur, fără fraţi şi fără surori şi fără părinţi. El fuge de lumină şi veşnic îşi ţese pânza prin locuri întunecoase, posomorât şi supărat, iar oamenii îl urgisesc şi oriunde îl află, îi strică pânza, iar pe el îl fugăresc şi îl omoară. Iar Albina e veselă şi toată ziua zboară de pe o floare pe alta şi trăieşte cu părinţii ei, cu fraţii şi cu surorile la un loc. Oamenii o iubesc şi o văd cu drag căci ea cu toţi împărtăşeşte ce adună şi tuturor le dă din mierea ei, iar casa ei e fagurele cel galben ca soarele, iar din ceara albinelor fac creştinii lumânările pe care le aprind în ceasul morţii şi le pun să lumineze sub icoana Maicii Domnului.


 
Mierea și ceara
              de Tudor Arghezi  
          
Fetele, albinele,
Au furat sulfinele,
Tarana de soare,
De pe flori usoare, 
Pulberea de luna
De pe matraguna,
Scrumul de sofran,
Nea de maghiran,
De pe izma-creata
Broboane de ceata,
Lana de tamaie
Si smirna, moliie 
Soiuri de lumina
Facuta faina.
Li se-astern ca panzele
Toate dupa-pranzele,
Si la toate ceasurile
Trambele, atlasurile.
Cred ca va-ncapea
Intr-un stup si-o stea,
Care a venit 
Si s-a ratacit 
Dintr-un roi de sus.
Si care diseara
E miere si ceara.
Stupul lor 
              de Tudor Arghezi  
              
Stupul lor de pe vâlcea
Stă păzit într-o broboadă
De trei plopi înnalţi, de nea, 
Pe o blană de zăpadă. 

Prisacarul le-a uitat, 
Şi-a căzut si peste ele 
Iarna, grea ca un plocat, 
Cu chenar de peruzele. 

Înlauntru însă-n stup 
Lucrătoarele sunt treze 
Şi făcând un singur trup 
Nu-ncetează să lucreze. 

Că niciuna n-a muncit 
Pentru sine, ci-mpreună 
Pentru stupul împlinit 
Cu felii de miere bună.
Iscoada 
              de Tudor Arghezi 
           
Decum s-a ivit lumina. 
A ieşit din stup albina, 
Să mai vadă, izma creaţă 
A-nflorit de dimineaţă? 

Se-ngrijeşte, gospodină 
De-nfloreşte si sulfină, 
Căci plutise val de ceaţă, 
Astă-noapte, pe verdeaţă. 

A găsit toată gradina 
Înflorită, si verbina, 
Şi s-a-ntors, după povaţă, 
Cu o probă de dulceaţă. 
 
 
Paza bună 
              de Tudor Arghezi    
                
 S-a întors cercetătoarea 
Să le spuie la surori 
Că-i deschisă toata floarea 
Şi câmpia, de cu zori. 

Şi-au plecat aproape toate
La cules, cu mii si mii, 
Lăsând vorbă la nepoate 
Să-ngrijească de copii. 

Căci muscoii si bondarii
Şi-alte neamuri de pădure, 
Pe şoptite, ca tâlharii, 
Umblau mierea să le-o fure. 

Însă paza-n stupi e bună, 
Că târziu, dupi apus, 
Colo jos, subt stupi, la lună, 
Ei zaceau cu burta-n sus.
Tâlharul pedepsit 
              de Tudor Arghezi       
         
Într-o zi, prin asfinţit, 
Şoaricele a-ndrăznit 
Să se creadă în putere 
A pradă stupul de miere. 

El intrase pe furiş, 
Strecurat pe urdiniş, 
Se gândea că o albină-i
Slabă, mică şi puţină, 
Pe când el, hoţ şi borfaş, 
Lângă ea-i un uriaş.

Nu ştiuse ca nerodul 
Va da ochii cu norodul
Şi-şi pusese-n cap minciuna
Că dă-n stup de câte una. 

Roiul, cum de l-a zărit 
C-a intrat, l-a copleşit. 
Socoteală să-i mai ceară
Nu! L-au îmbrăcat cu ceară, 
De la bot până la coadă
Tăbărate mii, grămadă,
Şi l-au strâns cu meşteşug,
Încuiat ca-ntr-un coşciug.

Nu ajunge, vream să zic,
Să fii mare cu cel mic,
Că puterea se adună
Din toţi micii împreună.
Fetica 
              de Tudor Arghezi    
            
Ce duh ai şi ce putere.
Să-mpleteşti ceara cu miere,
De la floarea din gradină,
Ostenită de albină?
Tu aduni de pe meleaguri, 
Pentru stupi şi pentru faguri, 
Pulberi, roua, stropi şi leacuri, 
Poate că de mii de veacuri. 
Ca din lână, ca din ace,
Ţesi reţeaua de ghioace,
De celule-n care pui
Mierea dulce şi un pui.
Scule, numere, cântare 
Au pus la măsurătoare 
Ca-ncăperea cea mai mare 
În găoacea cea mai mică
E ghiocul tau, fetică 
Eşti, pe lumea de subt cer, 
Cel mai mare inginer. 
Pe-ntuneric, făr' să ştii, 
Ai făcut bijuterii 
Şi minuni în toată clipa 
Cu musteaţa şi aripa.
Şi, cum ştii, muncind, să taci, 
Nu te lauzi cu ce faci.
 
Adresa email
Parola
ANTET SIGLĂ.jpg
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one